În una din zilele acestei ierni adevărate, îmblânzite doar de căderea lină a fulgilor, îmi fac curaj să abordez o temă inspirată din peisajul ce mi se dezvăluie pe fereastră: grădina Cișmigiu – albă, glacială, aristocratică. Am nevoie de puțin curaj pentru că partenera mea de dialog este doctor în istorie modernă, cercetător, personalitate premiată de Academia Română, decorată de Majestatea Sa, Regele Mihai I cu Medalia “Crucea Casei Regale a României” pentru “activitatea prodigioasă ca istoric al societăţii, moravurilor şi tradiţiilor intelectuale româneşti”. Tema îi este familiară și o tratează într-o manieră personală, carismatică și, dată fiind istoria personală, cu o adiere de elitism pozitiv. Întrebările mele nu fac decât să puncteze reperele discuției noastre.

Georgeta-Filitti_sursa-zf.ro_                                                              sursa foto: www.zf.ro

     Raluca Dobrovolschi: V-ați dedicat mare parte din viață studiului istoriei României moderne, astfel încât dețineți o cunoaștere profundă a societății, culturii și valorilor care o personalizează. Cum vi se pare că au evoluat regulile de etichetă de la începutul sec XX până astăzi?
      Georgeta Filitti: Eticheta este un barometru pentru definirea unei epoci. A avut totdeauna un caracter de clasă şi a fost practicată diferit, de la un grup social la altul. Este un ansamblu de gesturi, exprimări verbale, ţinută vestimentară ce caracterizează un grup social într-o epocă anume. În Europa, preocuparea pentru etichetă s-a manifestat de timpuriu (v. în acest sens protocolul de la curţile imperiale, regale, princiare, întocmit încă din primele secole de feudalism). Dar în La belle époque (cca 1860 – Primul Război Mondial), lumea încearcă o adevărată plăcere să fabrice, să urmăreaască ori să urmeze regulile de bună purtare.
      Pentru fiecare împrejurare a vieţii, cu timpul, s-a format o cutumă, adică un obicei. Şi acesta a evoluat. De pildă, eticheta la căsătorie, botez, înmormântare. Sau invitarea la masă: invitaţie scrisă/ verbală/ telefonică. Numărul de persoane: câţi bărbaţi (căsătoriţi sau becheri), femei (idem), sau cupluri. Grija de a-i asorta. Aşezarea la masă faţă de amfitrion. Apoi să nu pofteşti persoane certate între ele, ori un cuplu şi amanta/amantul unuia din soţi. Aspectul mesei: o cumpănă între utilitate, bun gust dar şi puţină mândrie. Opulenţa ostentativă e proprie doar celor recent înălţaţi pe scara socială (tacâmuri aurite, cadouri preţioase sub fiecare şervet, feluri de mâncare rarisime sau combinaţii greu de înghiţit ş.a.). În postura de musafir trebuie să observi deopotrivă nişte reguli: venitul la ora fixată, ţinută cuviincioasă, micul cadou – care e o graţioasă atenţie în funcţie şi de gradul de intimitate cu gazda.
      Se pot scrie – şi s-au scris – pagini întregi despre etichetă şi evoluţia ei. Dar un lucru rămâne permanent: regulile trebuie în aşa fel concepute şi urmate, ca să-i apropie pe oameni, nu să-i dezbine.
      La ora actuală ar fi nerealist să credem că lumea stă ţeapănă la masă, ca la 1900. Ori că fetele nemăritate n-ar mai ieşi din casă decât însoţite de un frate sau de un văr. Dar vorba liniştită, îngăduirea şi a celuilalt să-şi spună părerea, zâmbetul nelipsit, grija să nu o faci pe deşteptul (vorbind apodictic despre gonartroză, când în preajmă e un medic ortoped) au menirea de a crea o ambianţă propice comunicării şi apropierii între oameni.

      R.D.: Cunoașterea și folosirea regulilor de etichetă a fost considerată o emblemă a unei clase sociale? Din acest punct de vedere, eticheta are rolul de separator sau nivelator al societătii?
      G.F.: De la început am precizat că eticheta are un caracter de clasă. Nu poate avea rol nivelator. Cel mult, păturile sociale inferioare imită, dar rezultatul, cel mai adesea, e o caricatură (v. lumea lui Caragiale, unde Ziţa Ţircădău, Didina Mazu sau Miţa Baston imită vorba şi ţinuta boieroiacelor contemporane).

      R.D.: În mediul profesional, și prin extensie și în mediul social, atât femeile, cât și bărbații se așează la masa de negocieri în același timp, întind mâna în acelasi timp pentru a se prezenta, femeile nu mai așteaptă să li se deschidă ușile. În epoca egalității între genuri, a femeilor cu funcții active în mediul profesional, a estompării rolurilor in societate, ce mai înseamnă cavalerismul?
      G.F.: „Cavalerismul” rămâne o formă a bunei cuviinţe, doar că se manifestă adecvat fiecărei epoci. De obicei, la intrarea unei femei într-o încăpere, bărbaţii se ridicau în picioare. Azi nu se ridică toţi, dar a-i face imediat loc a rămas o îndatorire. Opusul cavalerismului e bădărănia. În mai multe rânduri mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu înalte personalităţi din spaţiul social. În două rânduri, s-au apropiat doi miniştri, m-au luat de umăr şi m-au îndepărtat, prezentându-se interlocutorului şi începând conversaţia. Altă dată, gestul s-a repetat cu un director al unui institut al Academiei. Atitudinea lor n-a fost doar ofensa adusă unei femei ci i-a compromis ca persoane publice, ignorante în materie de comportament civilizat.

      R.D.: Pe de altă parte, cum se poate cultiva și păstra grația și decența în deloc rarele cazuri de competență și putere feminină? Ce a adus nou, din punct de vedere al manierelor, ascensiunea femeilor în mediul profesional?
   G.F.: Inegalitatea sexelor e o realitate negată cu suficientă ipocrizie în mai toate societăţile europene. Există o singură modalitate de ascensiune social profesională, de durată, a femeilor: mobilarea intelectuală. E un proces anevoios dar succesul e sigur. Pregătirea multilaterală, poligloţia, perfecţionarea continuă, preocuparea de a fi la curent cu ultimile noutăţi în profesie – într-un cuvânt ambiţia – iată cheia lui. Farmecul, graţia, frumuseţea naturală contribuie, neîndoios la afirmarea unei femei în orice profesiune, fie ea cât de aridă. Dar nu sunt elemente hotărâtoare. Din păcate, prea multe femei preferă stridenţa (în machiaj, îmbrăcăminte, voce ridicată, limbaj excesiv de colorat, observarea orbească a modei, fie că i se potriveşte, fie că nu). O femeie îmbrăcată decent, fără să-şi arate nurii cu orice preţ, vorbind convingător, informat, la obiect – se impune totdeauna într-o societate, oricât de falocrată. E un efort extraordinar, fără îndoailă, dar şi succesul, până la urmă, e pe măsură. La prima vedere, orice prezentatoare de televiziune sau actriţă de serial pare destinată să figureze într-o Enciclopedie a femeilor celebre. De fapt, e doar etalarea unor părţi anatomice, înfăşurate într-un înveliş cât mai pestriţ. Spiritul, mintea, bogăţia cunoştinţelor bine ordonate şi exemplar prezentate dau adevărata măsură a reuşitei profesionale feminine.

R.D.:Ce avantaje competitive poate avea, în prezent, o persoană manierată?
G.F.: Avantajele unui comportament civilizat sunt: atragerea simpatiei generale, evidenţierea salutară faţă de mulţimea „modernă, nonconformistă, în pas cu vremea” (a se înțelege: prost crescută) şi până la urmă, dominarea, pe nesimţite, a celor din jur prin calm, bună dispoziţie, graţie şi armonie în gesturi şi vorbe. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” e un îndemn care, aplicat permanent, oferă nebănuite satisfacţii.

Comments

comments

 

Tags: , , ,