Casa familiei Paleologu adăpostește istoricul a trei generații de oameni de cultură, diplomați și politicieni dintre cei mai onorabili pe care i-a avut și îi are țara noastră. În interior, fiecare obiect spune o poveste, de la cărțile cu coperți din piele, portretele de familie, tablourile, fotoliile mari și mici până la delicatele obiecte decorative, piese de muzeu care împreună crează o atmosferă extrem de caldă, boemă și, mai ales, frumoasă. Esteticul la superlativ!
Despre partea estetică a vieții, imagine personală și dichis masculin voi vorbi astăzi cu stăpânul acestei case de poveste, domnul Theodor Paleologu, diplomat, om politic, fost ministru al Culturii, ambasador al României în Danemarca și Islanda, absolvent de École normale supérieure, cu studii aprofundate în filosofie, la Universitatea Sorbona, doctor în știinte politice, la École des hautes études en sciences sociales și la Universitatea din Munchen, profesor universitar asociat la mari universități europene și din Statele Unite. Pe lângă acest curriculum impresionant, domnul Paleologu este și una dintre puținele apariții vestimentare coerente, bine stăpânite și corecte de pe scena publică românească și o persoană extrem de relaxată, modestă și distinsă.
Raluca Dobrovolschi: Cred ca nu gresesc dacă spun că datorită ilustrei dumneavoastră familii și a mediului în care ați crescut, ati avut parte de o educatie enciclopedică. Ce loc ocupă educația estetică în formarea dumneavostră?
Theodor Paleologu: Educația estetică este o noțiune foarte vastă care include o sumedenie de lucruri. Când vorbești de educație estetică te gândești în principal la sfera artelor. Există o legătură strânsă între educarea gustului în general și translatarea acestuia în vestimentație. În acest sens, chestiunea culorilor este esențială, există reguli de coerență vestimentară iar încălcarea acestora, purtarea pantofilor negri împreună cu o curea maro, spre exemplu, reprezintă greșeli flagrante.
R.D.: Domnule Paleologu, aveți un stil bine definit, cu un aer britanic dat de sacourile cadrilate, din tweed, papioane și accesorii cum ar fi pipele. Cum v-ați caracteriza din punct de vedere al vestimentației?
T.P: Adevărul este că sacouri cadrilate nu sunt multe în garderoba mea. Am, ce e drept, o haină de tweed moștenită de la tata, pe care o port pentru că am o legătură afectivă cu ea, pe lângă faptul că e foarte potrivită pentru iarnă. Țin foarte mult la această haină și îi păstrez chiar și petele de cerneală de la stiloul care îi cursese tatei în buzunarul interior. E una dintre puținele hainele moștenite de la el în care chiar încap, eu având o structură mai amplă decât tata.
În ceea ce privește stilul meu, nu l-aș putea defini, însă am o abordare clasică în această privință ca și în multe alte aspecte. Nu mă consider nemaipomenit de elegant, însă țin cu strictețe la lucrurile elementare care formează regulile clasice în vestimentație: prefer anumite culori pentru dimineața și altele pentru seară, sunt deasemenea situații în care nu aș concepe să mă îmbrac oricum.
Am într-adevăr o bogată colecție de papioane care îmi plac mult și le pun relativ des și uneori cu o anumită intenție, chiar frondă aș putea spune tocmai pentru că există o anumită antipatie încă de pe vremea lui Ion Rațiu, apoi președintele Traian Băsescu a vorbit despre europenii cu papion. Eu întotdeauna am pus papion când am mers la palatul Cotroceni pentru a-mi manifesta nu fronda, dar individualitatea proprie.
R.D. L-ați menționat pe tatăl dumneavostră, recunoscut deasemenea pentru imaginea sa impecabilă și distinsă. Cum v-a influențat tatăl în găsirea stilului vestimentar?
T.P: Tata era, într-adevăr, recunoscut ca unul dintre bărbații eleganți din epocă, dar nu pentru că ar fi fost un dandy, ci pentru că el se îmbrăca așa cum învățase din tinerețe să se îmbrace, lucru care facea senzație în anii ’60, ’70, ca să nu mai spun după ’89. Putea apărea așadar, ca un fel de arbiter elegantiarum, însă prin absența altora și fără să-și fi dorit acest lucru în mod speciaș, așa cum nu mi-l doresc nici eu, dar sigur că atunci când te ții de o anumită etică și corectitudine vestimentară, ajungi să faci senzație în lumea de astăzi, atât de neglijentă, șleampătă chiar.
Prietenii mei străini au remarcat cum femeile românce sunt foarte atente la imaginea lor exterioară, în timp ce bărbații dimpotrivă: neîngrijiți, burtoși. Mă amuzam de ceea ce îmi spunea prietena mea din străinătate și anume că nu s-ar îndrăgosti niciodată de un bărbat român.
R.D.: Mulți dintre cei care nu acordă câtuși de puțină atenție imaginii proprii susțin importanța exclusivă a lucrurilor care vin din interior: ceea ce gândim sau spunem, felul în care acționăm. Este atenția la aspectul nostru exterior o amenințare la adresa individualității?
T.P: Eu nu o văd deloc așa. Atenția la felul în care arăți este o chestiune de respect pentru sine și pentru ceilalți, o chestiune de discplină fără a deveni extrem de strictă, ci o minimă disciplină care tocmai pune în valoare libertatea individuală. Nu o văd ca pe o îngrădire a personalității. Nu cred că a fi șleampăt înseamnă a fi personal, câtuși de puțin.
R.D.: Am putea pune lipsa de importanță acordată aspectului vestimentar al imaginii personale pe seama fondului istoric și uman care nu au permis formarea și în România a unei tradiții vestimentare ca în alte țări în care acest aspect a avut dintotdeauna un loc important? Credeți că acest lucru este remediabil?
T.P: Sunt destul de sceptic în această privință. În cazul României, evident, ruptura comunistă a reprezentat o mare bulversare a gustului pentru vestimentația corectă. Totuși, înainte de 1989, oamenii care mergeau, spre exemplu, la concertele de la Ateneu, se îmbrăcau corect spre deosebire de ce se întâmplă acum, când poți vedea cele mai nepotrivite ținute pentru un astfel de context. Vin oameni aproape în trening la concert la Ateneu. Mi se pare regretabil și o lipsă de respect pentru muzicieni. La fel cum este și ținuta adecvată pentru biserică, văd acest lucru ca o dovadă de respect pentru un templu al artei. Mi-am pus această problemă și când eram ministrul culturii. Bineințeles, nu poate nimeni lua rolul de dictator, însă o o minimă ținută corectă ar trebui impusă într-un astfel de loc.
R.D.: Mai sunt ocazii pentru ca un bărbat să-și afișeze ținutele de gală pentru seară: fracul sau smochingul?
T.P: Se întâmplă, dar mai rar, din păcate. Mi-e teamă că fracul și smochingul meu vor ajunge pradă moliilor. Cea mai recentă ocazie de a îmbrăca fracul a fost acum câteva săptămâni, în cadrul unui concert organizat de Camerata Regală și ideea dirijorului Wang a fost de a mă îmbrăca și eu în frac pentru a sugera că fac parte din echipa de muzicieni.
În ceea ce privește smochingul, în România sunt mai multe șanse de a-l purta, comparativ cu fracul. Cea mai recentă ocazie în care am purtat black-tie a fost de în Noiembrie. Regret că nu mai sunt ocazii pentru a purta ținutele de gală. Acest lucru este valabil nu doar în România, ci peste tot în lume.
R.D.: Ați călătorit, studiat și predat în marile orașe universitare europene și în Statele Unite. Care este acolo abordarea aspectului vestimentar?
În Franța, Germania și America, profesorii de o anumită vârstă de îmbracă corect, sans plus! Mi-l amintesc pe profesorul Harvey Mansfield de la Harvard, care m-a luat în două rânduri sub aripa lui, era recunoscut pentru șarmul lui aparte. Totuși nimic elegant în mod special, ci doar o anumită corectitudine vestimentară și nimic mai mult. Mai era un profesor de care îmi plăcea la Classe Préparatoire la Henric IV (una dintre cele mai exigente școli din Franța), Le Gallo, care era într-adevăr surprinzător, avea haine foarte frumoase, fapt pentru care era uneori ironizat de colegii săi. Îmi aduc aminte de profesorul de filozofie care, la un moment dat, l-a tras ușor de cravată și l-a întrebat „C’est du pluma ça?”
Ce este diferit de România în străinatate? Toată experiența de cumpărare a hainelor. Magazine mai bune și vânzători pricepuți, capabili să ofere un sfat calificat. Cel mai bun vânzător de care îmi aduc aminte este un danez bătrân care lucra la un magazin cu haine bărbătești clasice: Jadex. Era un bun cunoscător atât al vestimentației masculine, cât și al anatomiei umane, știa ce se potrivește fiecărui client și era el însuși elegant. Ori acest lucru nu se întâmplă în România. Același fenomen în magazinele de tot felul, nu doar în cele de haine. În plus, mai este și problema prețurilor. În România hainele sunt mai accesibile doar la reduceri. În ceea ce mă privește, am avut, în ultimii ani, o surpriză plăcută legată de un atelier de haine la comandă, la Botoșani. Mi-am comandat acolo (la Formens) două costume la două rânduri de nasturi și s-au descurcat excelent.Au costat între 1000 și 1500 lei.
Papioanele le cumpăr online de la bowtieclub, costă cam 30 de euro un papion. Am mai cumpărat papioane și de la Paris, de pe boulevard Haussmann, foarte aproape de Printemps, realizate manual, foarte reușite. Eu cumpăr doar papioane pe care le pot face singur, nu-mi plac cele preformate, ori în România nu prea găsești așa ceva. Un adevărat purtător de papioane și le face singur, asimetria unui astfel de papion e ceea ce îi conferă individualitate și distincție.
R.D: Cum vedeți situația la nivelul cel mai vizibil al clasei politice românești?
Nu vreau să generalizez și nici să-mi fac adversari cu tot dinadinsul, însă românii nu știu lucruri simple, de exemplu închiderea corectă a nasturilor la sacou sau alegerea culorilor în funcție de momentul zilei. Astfel, nu mi-a venit să cred cum un foarte inteligent și simpatic profesor universitar își purta sacoul cu eticheta cu numele firmei pe mânecă, lucru absolut înduioșător, nu am știut dacă să-mi fac o părere proastă despre el sau să simt o anumită afecțiune. Evident nu i-am spus nimic, s-ar fi supărat. O altă categorie de personaje, este formată din cei care, deși cheltuie mulți bani pe haine, le poartă total anapoda, fără un minim gust și cultură estetică. Un astfel de caz interesant este Becali.
În ceea ce privește intelectualii, există o categorie importantă care disprețuiește grija pentru vestimentație și umblă într-un fel pe care nu-l pot aproba. Nu îi blamez, dar nu este silul meu.
Comments
Tags: costumul masculin, cum se imbraca politicienii, imaginea oamenilor politici, oameni politici, Theodor Paleologu, Toader Paleologu
